Viaţa şi petrecerea celui între sfinți Părintele nostru Calinic Mitropolitul Edessei, Pellei şi Almopiei

de Mitropolitul Ierótheos de Nafpaktos și Sfântul Vlasie

Traducere Mănăstirea Diaconești

Sursa în limba greacă:  «Βίος καί πολιτεία τοῦ ἐν ἁγίοις Πατρός ἡμῶν Καλλινίκου Μητροπολίτου Ἐδέσσης, Πέλλης καί Ἀλμωπίας (Μεταφρασμένο καὶ στὰ Ρουμανικά)»

Pe 23 iunie 2020, Patriarhia Ecumenică a hotărât canonizarea Mitropolitului Calinic al Edessei, Pellei și Almopiei (1919-1984) și pomenirea lui în fiecare an la data de 8 august, ziua slăvitei sale adormiri.

Când a fost tuns monah în anul 1957, și-a ales numele Calinic[1], nu pentru că ar fi dorit să primească numele pe care îl purtase vreun episcop dinaintea lui (așa cum vedem că se întâmplă adeseori în viața bisericească), ci pentru că dorea să pășească pe urmele bunilor biruitori mucenici, să încheie biruitor lupta cea bună. În toată viața sa i-a iubit pe mucenici și vorbea despre ei cu înflăcărare și însuflare.

M-am învrednicit să-l cunosc la Agrinio în anii de școală, pe când era Protosinghel[2] al Sfintei Mitropolii a Etoliei și Akarnaniei, și m-au impresionat adânc petrecerea lui ascetică, bucuria ce strălucea pe chipul său și întreaga lui viață, cuvântul său dulce, predica lui vie, darul lui de a comunica cu tinerii, și multe altele.

Mai târziu, când eram student la Facultatea de Teologie din Tesalonic, a fost ales Mitropolit al Edessei, Pellei și Almopiei, și cu toate că mi se propusese să îmi continui studiile în vederea obținerii unei specializări științifice și academice, le-am lăsat pe toate și am ales să trăiesc alături de el. Deoarece atunci, ca student, vizitam frecvent Sfântul Munte și țineam legătura cu diferiți monahi aghioriți sfinți, am putut descoperi multe asemănări între Episcopul Calinic și acești părinți, simțindu-l ca pe un episcop aghiorit. Așa se face că am rămas alături de el până în ultima clipă, când sufletul lui i-a părăsit trupul.

Harismele și petrecerea lui ascetică m-au „robit”, de aceea am și scris, după adormirea lui, trei cărți despre el.

Prima carte, cu titlul „Mărturia unei vieţi”, am scris-o imediat după adormirea lui (1984). Cu adevărat ea a fost o mărturie despre viaţa Stareţului meu, lângă care am trăit atât în perioada slujirii sale pastorale ca mitropolit, cât şi în vremea bolii sale. Această carte a tipărit-o Mitropolia Etoliei şi a Akarnaniei, fiind prefațată de Mitropolitul de atunci, Teoclit.

Cea de-a doua carte, de mari dimensiuni, cu titlul „Podoaba Bisericii”, a fost publicată mai târziu (1998), când am devenit mitropolit, şi este o prezentare mai amplă a vieţii şi a petrecerii sale.

Cea de-a treia carte a fost tipărită în 2015 și este intitulată „Calinic, Mitropolit al Edessei, o personalitate cuvioasă”. „Personalitate cuvioasă” l-a numit în scris Patriarhul Ecumenic Bartolomeu. Această carte este, într-o oarecare măsură, rezumatul celor de mai înainte, cu unele adăugiri.

Trebuie să subliniez că despre vrednicul de pomenire Episcop Calinic a scris la răstimpuri şi succesorul lui, Mitropolitul Ioil al Edessei, Pellei şi Almopiei, care a fost predicator în eparhia Edessei şi colaborator apropiat al său. Acesta a publicat enciclicele pastorale ale fericitului Calinic, caracterizându-le drept „capodopere”. La împlinirea a douăzeci de ani de la adormirea Sfântului, a organizat în Mitropolia Edessei diverse manifestări și o sesiune de comunicări. Spre cinstirea lui a dedicat o ediţie a calendarului Sfintei Mitropolii a Edessei şi a așezat la intrarea în sediul reședinței episcopale o vitrină cu veşminte şi alte obiecte personale ale acestuia. De asemenea, Mitropolitul Ioil ca succesor al său, a propus Sfântului Sinod al Bisericii Greciei canonizarea lui și a dat mărturie despre dragostea ce i-o poartă poporul și despre faptele lui minunate.

1. De la după-chip la după-asemănare

Fiecare om poate cunoaşte în această viaţă un anumit parcurs ascendent de la naşterea biologică către naşterea din nou prin Tainele Botezului, Mirungerii și Dumnezeieștii Împărtăşanii și, în general, un parcurs ascetic până la adormirea sa. De aceea, omul nu trebuie privit izolat într-o anumită clipă sau perioadă a vieţii sale, ci în lumina întregii sale vieți pe pământ. Așa se cuvine să facem și cu Sfântul Calinic.

Dacă cineva ia aminte numai la anii de început, cei de mijloc ai vieții sale sau chiar și la anii cei de pe urmă, este posibil să nu îl cinstească în chip cuvenit, fiindcă el a suit pe scara desăvârșirii duhovnicești din treaptă în treaptă.

Fericitul ierarh a văzut lumina soarelui în Sitaralona de Thermo, din Etolo-Akarnania, unde a trăit în primii ani de viață, la Thermo și Mesolonghi, și unde a început „zborul” slujirii sale pastorale. Împlinirea și desăvârșirea acestei slujiri a atins-o, însă, în regiunea Macedonia, în Mitropolia Edessei, Pellei şi Almopiei, mai exact în Edessa, reşedinţa acesteia. Astfel, toate aceste regiuni și mitropolii, Etolo-Akarnania şi Pella, Thermo, Mesolonghi şi Edessa, s-au bucurat de acest om şi cleric înzestrat cu multe harisme.

Dar și eu, în anii școlii, la Gimnaziul din Agrinio, l-am cunoscut pe tânărul atunci protosinghel Calinic, ca ascet, dinamic şi înflăcărat predicator, iar în cele din urmă m-am „desfătat” de el ca episcop şi Părinte duhovnicesc în Edessa. M-a învrednicit Dumnezeu să trăiesc lângă un asemenea episcop harismatic și, mai ales, am avut aleasa binecuvântare să îl slujesc în cele şapte luni ale bolii sale și, așa cum însuși a prezis, să îi închid ochii şi apoi să îi scriu biografia.

Primind de la Dumnezeu după-chipul, omul trebuie să ajungă la după-asemănare, adică la îndumnezeire şi la sfinţire, parcurgând succesiv vârstele lui Hristos după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4: 13). După Sfântul Maxim Mărturisitorul, după-chipul reprezintă „fiinţarea” şi „veșnica fiinţare”, iar după-asemănarea reprezintă „înţelepciunea” şi „bunătatea”. Sporirea duhovnicească a omului este roada avântului sădit în el de către Dumnezeu, iar parcursul său de la după-chip la după-asemănare – este împlinirea țelului dintru început pentru care a fost zidit, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, numai dacă vom păstra temeinic, până la urmă, începutul stării noastre întru El” (Evrei 3: 14). Această prefacere a oamenilor este roada dumnezeieştii Întrupări, fiindcă, după Sfântul Atanasie cel Mare, „Hristos este Dumnezeu purtător de trup, iar noi, oameni purtători de duh”.

Această prefacere duhovnicească s-a putut vedea şi la binecuvântatul ierarh Calinic. Încă de la o vârstă fragedă, bunicul său, un preot cucernic, i-a predat ca printr-o transfuzie de sânge duhovnicesc viața ascetică aghiorită și un cuget bisericesc sănătos. Acestui fapt i-a urmat propria lui strădanie de a și trăi în acest mod, fiindu-i de mare folos învățătura primită de la oamenii din Biserică şi de la profesorii Facultăţii de Teologie. Mai târziu a preluat administraţia și păstorirea Bisericii, cu avânt, râvnă după Dumnezeu și dragoste înflăcărată pentru Trupul lui Hristos. Şi-a încheiat viaţa în tăcere, rugăciune, pace, cu încredere desăvârșită în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, sub ocrotirea Maicii Domnului Prusiótissa, care l-a vizitat în slavă pe patul durerii, aducându-i bucurie negrăită.

Câți l-au cunoscut, îndeosebi ca mitropolit, când deja se maturizase duhovnicește, vorbesc despre un „episcop ascet”, un „ierarh cu viață curată”, „căruia nu locul îi face cinste, ci el însuși face cinste locului prin petrecerea sa”, „o personalitate cuvioasă a Bisericii”, „o podoabă” a ei, un „om sfânt”, un „om al lui Dumnezeu”. Vom vedea acestea din cele ce urmează.

Este cu neputinţă să înfăţişăm pe deplin viaţa lui, trăirile și suspinele negrăite ale inimii sale, însuflețirea cu care își înălța inima către Dumnezeu, râvna nestinsă pentru fraţii lui în Hristos, lăsarea în Pronia lui Dumnezeu, multele încercări întâmpinate în slujirea preoțească, sfârşitul său cuvios!

Sunt nevoit să arăt numai aspectele esenţiale, succint, în stilul specific sinaxarelor.

2. Nașterea, formarea bisericească și studiile

Acest fericit bărbat a cunoscut „de mic copil Sfintele Scripturi” (II Timotei 3: 15). S-a născut într-o familie patriarhală înrâurită de prezenţa levitică a bunicului său, Atanasie, un preot împodobit cu sfințită cuviinţă, ce fusese „rănit” de viaţa Sfântului Munte. Prin educația pe care i-a dat-o, această figură patriarhală și-a pus adânc amprenta asupra sufletului copilului, ca și asupra celorlalți nepoți, insuflându-le un ethos aghiorit, dragoste pentru sfintele slujbe ale Bisericii și făcându-i să înțeleagă truda presupusă de slujirea preoţească. Copilului i-au rămas puternic întipărite în memorie miezonopticile de la revărsatul zorilor, plecările genunchilor şi postirile. Bunica lui, Spiridula, o preoteasă cu viață sfântă, i-a arătat nețărmurită dragoste. Ca o rumeliotă autentică, i-a insuflat dragoste pentru Maica Domnului Prusiótissa şi pentru mănăstirile din regiune. Ea l-a deprins cu postirile, cu rugăciunile de toată noaptea. Această bunică binecuvântată amintea de bunica Sfântului Vasilie cel Mare, Macrina, despre care Sfântul scrisese: „De la Macrina cea cu bun nume ne-am învăţat noi cuvintele preafericitului Grigorie”.

Părinţii lui evlavioşi, Gheorghe şi Ecaterina, i-au împărtășit credinţa în Dumnezeu, dragostea către semeni, jertfirea de sine chenotică pentru toţi, prieteni sau vrăjmaşi, ethosul ascetic şi petrecerea după învățătura Bisericii. Ei l-au învățat cum să depășească durerea şi să lepede hainele de piele ale stricăciunii și piericiunii.

Ca elev la Thermo a avut parte de profesori cu caracter și pricepere, de la care a primit o solidă educație filologică, iar aceste lucruri s-au evidențiat în viaţa bisericească. Colegul lui de la Gimnaziul din Thermo, Agrinio, avocatul Socrate Stingas, a scris despre el: „Este o podoabă a Bisericii noastre”.

Ca student teolog, el a ucenicit nu doar la înțelepciunea oferită de teologia academică, ci și la cea izvorâtă din viaţa bisericească şi teologia harismatică. Acest „vlăstar” curat al pământului rumeliot, cum îl numea profesorul Panaghiotis Trembelas, nu a fost vătămat de duhul occidental, scolastic şi protestant întâlnit la Atena, ci a rămas neclătinat în ethosul aghiorit şi duhul romeic pe care le-a cunoscut în casa și satul său, la slujbele din Biserica Maicii Domnului din Murosklavo.

Din povestirile pururea-pomenitului Timotei, Arhiepiscopul Cretei, coleg de facultate cu Mitropolitul Calinic, în anii grei ai ocupaţiei germane, citeau împreună Evanghelia în Zappeio[3] şi încercau să păstreze legătura cu un ascet ce locuia aproape de Atena, de la care să înveţe în practică viața duhovnicească. După mărturia vrednicului de pomenire teolog filocalic Vasilios Mustakis, un alt coleg de facultate, în studentul Dimitrios Púlos[4] „puteai vedea un ascet pe deplin afierosit lui Dumnezeu”. El era încă de pe atunci „o oaie fără de răutate a lui Hristos”, întreg predat „rugăciunii şi faptelor bune”, „un suflet atât de frumos”.

3. Stagiul militar în Plutonul Vânătorilor de munte

În vremea stagiului militar el a slujit ca predicator în sectorul religios al Plutonului Vânătorilor de munte (Brigada 37). A arătat mult eroism și a fost preocupat îndeosebi să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu atât în tabăra militară, cât și în afara ei, pentru a plăcea lui Hristos, adevărata căpetenie de oaste: „Nici un ostaş nu se încurcă cu treburile vieţii, ca să fie pe plac celui care strânge oaste” (II Timotei 2: 4). El a făcut lucrare misionară în armată cu atâta râvnă, încât un camarad de-al lui a mărturisit că „avea așa o căldură în cuvânt şi, mai ales, în ochii lui scăpărători, că, fără să îmi dau seama, mă captiva şi mă făcea să doresc să fiu în preajma lui mereu și să rămân vreme îndelungată”. Fusese numit „misionar în spatele frontului”.

Locuitorii din oraşele şi satele pe unde a trecut ca soldat, de pildă Stilida Lamiei, Kastoria ş.a., l-au putut asculta pe tânărul militar predicând în biserici cu râvnă şi lepădare de sine.

Comandantul cartierului militar de atunci, mai târziu Generalul Corpului 3 al armatei, Konstantinos Tsolakas, i-a scris lui Dimitrios îndată după ce a fost lăsat la vatră: „Mereu îmi amintesc de tine, deoarece atunci când te aveam alături, mă făleam cu lupta ta pentru credinţă şi patrie. Fie să rămâi mereu acelaşi şi să-i luminezi şi pe alţii cu credinţa şi cu lumina simțămintelor tale”. Toţi îl iubeau, preţuiau mărimea lui de suflet, modestia, râvna şi bărbăţia sa.

4. Primirea preoției

Pe Sfântul Calinic îl mișcau adânc cultul Bisericii și slujirea pastorală a poporului. În slujba acestui țel și-a pus toate marile lui harisme, râvna misionară, talentul administrativ în Biserică, pe care le-a valorificat prin peregrinările lui și prin Sfintele Liturghii pe care le slujea în sătucuri izolate şi în peşterile asceţilor.

Ieromonahul nevoitor și mic de statură s-a făcut cunoscut în toată Mitropolia Etoliei şi Akarnaniei, la început ca secretar al episcopului şi predicator mirean, pe urmă ca protosinghel, sub ocrotirea plină de dragoste a Stareţului lui, Mitropolitul Ierotei al Etoliei şi Akarnaniei, iar mai târziu a locţiitorului acestuia, pururea-pomenitul Mitropolit Ignatie Tsingris al Artei, și a Mitropolitului Teoclit. Liturghisea adeseori şi vorbea cu limpezime prorocească, de vreme ce, așa cum obișnuia să spună, slava Apostolilor este „propovăduirea neadormită”. Organiza hramuri şi evenimente religioase, se dedica cu totul slujirii pastorale a acestei mari mitropolii, punând în lumină clerici vrednici, râvnitori, care aveau lepădare de sine şi cuget bisericesc.

Toate acestea le făcea fără să-și împuțineze nevoințele, fără să își piardă ethosul aghiorit, pregătindu-se „să se aducă jertfă prin săvârşirea slujbei de taină”, după cuvântul Sfântul Grigorie al Nyssei. În cămăruţa din casa lui din Mesolonghi, pe care o amenajase ca pe o chilioară călugărească, dădea somnului doar câteva ceasuri, pe patul lui de campanie păstrat din armată. În această chilie priveghea rugându-se lui Dumnezeu să îl întărească în ostenelile lui şi să dăruiască luminare clericilor, monahilor şi mirenilor Sfintei Mitropolii a Etoliei şi Akarnaniei.

5. Slujirea episcopală

Cu trecerea anilor, la vârsta cuvenită, Dumnezeu l-a așezat ca pe o „făclie în sfeşnic, ca să lumineze tuturor celor din casă” (Matei 5: 15), rânduindu-l Episcop şi Mitropolit al Edessei, Pellei şi Almopiei. Arhiereul care l-a hirotonit, în cuvântarea ținută cu acest prilej, îl numeşte „simplu, cumpătat, nevoitor, neprefăcut”. El laudă virtuţile sale rare: credinţa, „sfinţenia şi curăţia cuvioasă”, „dragostea dumnezeiască nestinsă”, „pilduitoarea-i neagoniseală şi neiubire de avuţii” şi multe altele.

Şi pururea-pomenitul Calinic, la rândul său, în cuvântul rostit, îi cere arhiereului care îl hirotoneşte să se roage ca focul Preasfântului Duh să îl curăţească şi să aprindă înlăuntrul său „flacăra dragostei pentru Mântuitorul şi Izbăvitorul Hristos şi Sfântă Biserica Sa”. Mai mult, îşi mărturisește dorul de a arde ca o lumânare „pentru slava lui Iisus Hristos cel răstignit”. La sfârşit îi cere să mijlocească la Domnul să moștenească Împărăţia cerurilor împreună cu turma sa.

În cuvântul de la întronizare, în Biserica mitropolitană a Sfântului Acoperământ din Edessa, dă glas cugetului său patristic şi teologic că „moştenirea unui episcop nu este tronul, ci crucea. Episcopul suie cel dintâi pe Golgota”. Îşi exprimă dorinţa de a sluji el însuși, iar nu de a fi slujit. Leagă, aşadar, slujirea arhierească de Golgota şi simte că arhiereul este „purtător al arhieriei muceniceşti a lui Hristos”. În timpul strălucitei slujbe de întronizare el cugeta la marea zi a Judecăţii, când va sta „tremurând şi gol înaintea Divanului lui Hristos, Judecătorul a toată lumea”. Prin aceasta se vădeşte viziunea lui eshatologică asupra arhieriei.

Încă din prima zi și-a început slujirea pastorală în Mitropolia Edessei, Pellei şi Almopiei cu o adâncă simţire a răspunderii sale, cu cuget patristic, conştiinţă bisericească, ethos ascetic, purtare evanghelică, râvnă apostolică, fiindu-i cunoscut cuvântul Sfântului Vasilie cel Mare că „purtarea de grijă pentru cei mulţi constă în slujirea tuturor”. Experienţa de mai înainte a administrării Mitropoliei Etoliei şi Akarnaniei l-a ajutat să îşi păstorească turma „cu ştiinţă, iar nu ca un păstor fără cercare”, fapt pentru care s-a și arătat „cărunt întru tinereţile lui”, după cuvântul Sfântului Grigorie Teologul.

Vreme de mulți ani am fost martor al slujirii sale pastorale şi rămâneam mut de uimire în fața lucrării unui vrednic următor al Apostolilor şi al Părinţilor, a unui ierarh sfânt, după chipul şi în locul lui Hristos, a unui om al lui Dumnezeu. Vedeam „propăşirea lui cea întru Evanghelie şi buna orânduire a Bisericilor”, după cuvântul Sfântului Grigorie Teologul.

Ca liturghisitor era desăvârşit și slujea cu multă umilință. De aceea și punea la temelia slujirii sale episcopale Dumnezeiasca Liturghie, prin care se sfinţea atât el însuşi, cât şi poporul. Dumnezeiasca Liturghie era pentru el un „praznic”, o experiență a Învierii, era însăși viaţa lui. Se străduia să îi facă pe credincioși să înțeleagă măreţia Liturghiei şi să se împărtășească de atmosfera ei cerească. În vremea Dumnezeieştii Liturghii era adunat, nu accepta discuţii, neglijenţe sau neatenţii. Dezacordul față de vreun lucru și-l exprima spunând: „Doamne miluiește!”. Simțea profund că Dumnezeiasca Euharistie este „un sinod al cerului şi al pământului”, o mistagogie eshatologică, care se trăieşte pe măsura adunării minţii în inimă, după învățătura Sfântului Maxim Mărturisitorul.

Nu săvârşea Sfânta Liturghie ca pe un simplu tipic, ci se pregătea pentru ea prin asceză şi rugăciune în inimă. Se pregătea cu o zi înainte, se ruga în timpul nopții, îşi aduna mintea cugetând la cuvântul Sfântului Grigorie Teologul „filosofăm asupra isihiei”, şi aştepta să ia parte la Dumnezeiasca Liturghie ca la o slujbă de iniţiere întru cele de sus. Petrecea toată săptămâna şi ajunul Dumnezeieştii Liturghii ca un ascet, fapt prin care se vădea că avea „harisma împărătească”: arvuna-logodirea Duhului primită prin Botez. De aceea, pentru Sfânta Liturghie el se pregătea ca pentru o nuntă de taină cu Dumnezeul cel mult iubit, iar acest lucru îl trăda prin felul cum stătea înaintea Sfintei Mese, cu atenţie şi inimă înfrântă. Veşmintele sale arhiereşti îşi pierdeau strălucirea exterioară înaintea prezenţei sale umilicioase şi smerite. Cele materiale se supuneau „dorului ascuţit şi de nepurtat al sufletului” evlaviosului slujitor, după cuvântul Sfântului Vasilie cel Mare.

Predica lui de la Dumnezeiasca Liturghie era mistagogică, evanghelică, luminătoare, hagiografică, martirică, eshatologică, în cele din urmă, prorocească. Monahul Theologos Iviritul, care fusese prezent la predici ale sale, mărturisea: „Cuvântul lui are ceva din harul Sfântului Cosma Etolianul, pe care îl iubea atât de mult şi de care pomenea adeseori în omiliile sale”. Ca unul ce era „mic la trup, nevoitor şi blând, vorbea simplu, ca un părinte”. Uneori ridica tonul, ca un proroc, dar cuvântul lui era totdeauna părintesc, mângâietor și patristic.

Cuvântul său dădea nădejde, chiar şi când vorbea despre moarte şi pomenirea morţii. El roura inimile credincioșilor, care nu se mai săturau să-l asculte, fiindcă din gura lui ieşeau „cuvinte de har” şi înţelepciune.

Cu multă luare-aminte alegea și hirotonea preoți. El dorea ca cei care aveau să săvârşească Sfintele Taine şi să păstorească poporul să fie preoţi buni „ai Dumnezeului celui Preaînalt”. Păzea Sfintele Canoane pentru primirea la preoţie, priveghea cu rugăciune înainte de hirotonii, avea multă umilinţă în vremea tainei hirotoniei, îi vorbea candidatului la preoţie cu lacrimi în ochi, cugeta la cum avea să se înfățișeze și ce răspuns avea să dea la Înfricoşata Judecată a Dumnezeului celui nemitarnic şi cu frică rostea rugăciunile tainei. Prin rostirea dulce şi lină a cuvintelor slujbei el îi iniția pe credincioși în taina săvârșită. Se bucura nespus când hirotonea preoți buni şi îi ruga să fie „făclii aprinse înaintea Sfântului Jertfelnic şi martori de apărare ai lui la Judecata ce va să fie”.

Dragostea lui pentru creştini era mucenicească, după pilda lui Hristos, Arhiereul şi Păstorul cel mare. Zi de zi primea la birou mulţi creştini ca un simplu preot, fără să poarte însemnele de episcop, încât mulţi din cei care veneau pentru prima dată îl luau drept unul din preoții care lucrau la birourile mitropoliei. Vizita satele, pieţele, şcolile, unităţile militare, căminele de elevi, azilele de bătrâni, spitalele, şcolile de cateheză, sinaxele aghiografice, purtându-se mereu cu modestie şi având pentru toți un cuvânt mângâietor. Se purta cu multă simplitate când trecea pragul caselor păstoriților săi cu diferite ocazii, şi îi folosea cu vorba sa lină şi cugetul său smerit. Cuvântul lui era minunat, bunătatea lui - uimitoare. Îl urmam îndeaproape în toate aceste vizite.

Păstorea poporul cu frică de Dumnezeu şi înaltă conştiinţă bisericească, având cuget patristic şi învăţătură ortodoxă, cunoscând „vasele alegerii şi folosindu-se de ele spre a sluji sfinţilor”, după cum spune Sfântul Vasilie cel Mare.

Ținea legătura cu preoții şi credincioșii prin enciclice pastorale, în care se vădea frumusețea lumii sale lăuntrice şi experienţa lui administrativă. Ele erau expresia credinţei lui simple în Dumnezeu şi a dragostei pentru Biserică şi Tradiţia ei. În scris se exprima sobru, sincer, cu putere.

Cu oamenii ținea legătura prin scrisori. Era de neîntrecut ca scriitor de epistole. Împlinea cuvântul Sfântului Grigorie Teologul, că epistolele trebuie să aibă toate virtuţile conciziei, clarității şi harului. De altfel, scria precum vorbea, păstrând simplitatea expresiei, fără epitete ornante exagerate, după îndemnul Sfântul Grigorie Teologul: „În epistole să se păzească stilul neîmpodobit şi firesc”. Astfel, scrisorile lui, monumente ale discursului scris, concise și totodată cuprinzătoare, se disting prin simplitatea expresiei, precizie, expresivitate, sinceritate, discernământ, sensibilitate, discreție, având caracter confesiv şi mângâietor. Prin toate acestea se exprima lumea lui lăuntrică sănătoasă, cugetul bisericesc, inima iubitoare şi agerimea sa.

În inimă se simțea aghiorit, având din copilărie legătură cu Părinţii aghioriţi care vizitau satul lui, Sitaralona. Se minuna de experienţa Stareţilor şi de faptul că ucenicii nu vorbeau în prezența lor. Mărturisea adeseori despre sine că este „un preot ce a primit binefaceri de la Sfântul Munte”. Ca unul ce era aghiorit după duh, vizita Sfântul Munte cu neţărmurită preţuire, cu adânc respect şi cinstire, cu tăcere şi dragoste, cu umilinţă şi lacrimi. Lua parte la privegheri ca un episcop aghiorit. Așezat pe tronul arhieresc, el aducea mai degrabă a pustnic, cu trupul lui subţire şi ascetic şi umilința care îl caracteriza. Arăta ca un sfânt coborât din frescele bizantine. De aceea și stârnea uimirea părinţilor aghioriţi.

Fericitul Părinte Teoclit Dionisiatul mi-a spus: „Stareţul tău face faţă la cerințele monahale. Sunt mulţi episcopi buni, care, însă, nu împlinesc cerințele monahale”. Pururea-pomenitul Egumen, Părintele Gheorghios Grigoriatul (Kapsanis), nutrea o evlavie neţărmurită pentru el, îl socotea un ierarh isihast, care împletea minunat isihasmul cu slujirea pastorală şi lucrarea misionară, lucru greu de găsit în ziua de azi. Mărturisea: „Cum am putea uita blândeţea, nepomenirea răului, iubirea de oameni, îngăduinţa, inima înfrântă, seriozitatea şi simplitatea sfintei sale personalităţi?”. Un monah sârb, Ştefan, din înfricoşata Karulie, când l-a văzut, a spus: „Acesta este un episcop sfânt, este foarte smerit. Am văzut Duhul Sfânt pe creştetul lui”.

Cugetarea lui smerită îl făcea să prețuiască mult mănăstirile, schiturile şi colibele Sfântului Munte. Cu monahii discuta pe teme duhovniceşti. Îl cinsteau Sfântul Paisie, Sfântul Efrem Katunakiotul, Părintele Efrem Filotheitul, Părintele Gavriil Dionisiatul, Părintele Gherasim de la Schitul Sfânta Ana Mică şi mulţi alţii.

Monahul Theologos Iviritul dă mărturie: „Vizita adeseori Sfântul Munte. Ultima dată când a luat parte la un hram al mănăstirii, la masa de după slujbă nu a vorbit teoretic, nici nu a adus laude fățarnice, ci a vorbit despre educaţia pe care o primise acasă: cum bunica lui, preoteasă, îl trezea la miezul nopţii ca să facă metanii, ca să nu doarmă toată noaptea, cum în casa lor găzduiau monahi aflați în călătorie. Ce impresie a lăsat în inima micului Dimitrios prezenţa lor şi faptul că monahul sub ascultare care însoțea un Stareț la drum, tăcea când acesta era de faţă! Şi multe altele. La sfârşitul hramului, monahii prezenţi au tras concluzia: Iată un episcop adevărat! Pe acesta să-l chemăm și la alte hramuri!”.

6. Ierarh al Bisericii

De mulţi ani, din vremea când era mirean şi preot, îl lega o prietenie duhovnicească strânsă cu diferiți preoți duhovniceşti, după cuvântul din Psalmi: „Iar eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor” (Psalmul 138: 17). Printre acești prieteni aleși se număra şi Mitropolitul Ierotei al Hydrei, cu care adeseori discuta pe teme duhovniceşti şi bisericeşti. Acesta mărturiseşte: „Îl cunosc bine pe Mitropolitul Edessei, Calinic, încă de pe băncile şcolii, şi pot să afirm, fără nici o exagerare, că este o podoabă şi fală a Sinodului”.

Un alt prieten duhovnicesc al lui, apropiat şi drag, poate cel mai bun, era pururea-pomenitul Arhimandrit Epifanie Theodoropulos, cu care vorbea aproape în fiecare zi. Acesta scrie într-o scrisoare personală: Calinic „este pentru mine unul dintre cei mai dragi oameni din lumea aceasta”. Îl numeşte „frate” şi „prieten mult iubit”. Într-o scriere de-a lui menționează că „era pildă de cuget smerit, de blândeţe, nobleţe, modestie, nepomenire a răului, hărnicie şi neagoniseală”. Considera că „a împodobit Biserica”. De asemenea, ca episcop, Calinic a avut o prietenie strânsă și cu vrednicul de pomenire Mitropolit Sebastian de Driinupolis, Pogoniani şi Konitsa, care îl considera un „ierarh sfânt” şi ținea cont mereu de părerea lui.

Ca Mitropolit al Bisericii Greciei, a fost membru al organelor sinodale, adică al Sinodului Bisericii, al Sinodului Permanent, şi al comisiilor sinodale, chiar în unele perioade dificile. Evita grupurile de influenţă, precum și afilierea la eventualele tabere din sânul Sinodului sau sprijinirea acţiunilor anti-civile. La ședințele sinodale participa fie printr-un cuvânt plin de discernământ, fie printr-o tăcere grăitoare, dar mai ales, cu rugăciune lăuntrică. Sprijinea pozițiile pe care le considera drepte, indiferent de susținătorii lor. Cinstea sfințitul așezământ al Bisericii, cunoscând „cum trebuie să petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului” (I Timotei 3: 15) şi vedea greşelile ce se săvârşeau. Nu le spunea niciodată celor apropiați despre disputele de la întâlnirile „incendiare” ale Sinodului Bisericii Greciei.

La un moment dat, după o sesiune dificilă a Sinodului Permanent, mi-a scris: „Un lucru văd: din păcate cerem rezolvare la problemele noastre de la oameni şi uităm că nimeni nu ne iubeşte şi nu ne poartă de grijă mai mult ca Dumnezeu. De la nimeni altcineva nu ne vine mântuirea. Pe Hristos să-L iubim şi restul le rânduiește El... Te rog, îngenunchează şi roagă-L pe Întemeietorul Bisericii să ajute episcopului tău, Bisericii Sale”.

7. Boala și sfârșitul său cuvios

După ani buni de slujire pastorală și de osteneli insuflate de dragostea de Dumnezeu, cu deplină dăruire și fără nici o cruțare de sine, a fost răpus de cancer, apărut sub forma unei tumori pe creier. Avea totdeauna pomenirea morţii, cugeta la stricăciunea vieţii. Considera că singurul verb pe care trebuie să îl cunoaştem şi să îl conjugăm la toate formele sale este verbul „a pleca”: „plec, pleci, pleacă, plecăm, plecaţi, pleacă”. Vorbea totdeauna despre moarte ca despre un somn lung şi îi lăuda pe mucenici, care s-au jertfit pentru Hristos. Cu lacrimi povestea despre adormirea Avvei Sisoe cel Mare, rugându-se să aibă toții oamenii parte de un asemenea sfârşit. A fost chemat şi el să poarte crucea bolii la sfârşitul vieţii sale, însă s-a lăsat deplin în seama Proniei lui Dumnezeu, pregătindu-se pentru întâlnirea cu „Stăpânul”, aşa cum Îl simțea el pe Dumnezeu.

De la primele diagnostice medicale, a înțeles bine situația şi, având în vedere că urma să i se facă o intervenţie chirurgicală pe creier, pregătindu-se pentru întâlnirea cu Dumnezeu, a făcut două lucruri, care l-au vădit a fi nu numai un cleric bun, ci şi un creştin adevărat.

Întâi de toate a făcut o spovedanie generală a vieţii sale la un duhovnic pe care îl cunoștea. Această spovedanie a numit-o „baie curățitoare” şi după aceea se bucura ca un copil mic.

Pe urmă și-a alcătuit testamentul la notariat, fiindcă voia să fie „gata cu toate” pentru mutarea lui de la cele stricăcioase la cele nestricăcioase, de la cele pământeşti la cele cereşti, de la cele întristătoare la cele veselitoare. În testamentul lui, după indicaţiile privind slujba de înmormântare, îngroparea în cimitirul Edessei alături de turma sa, şi mormântul său, pe care dăduse poruncă să se scrie: „Aştept învierea morţilor”, declară că nu are avere mobilă ori imobilă. Stabileşte cui vor fi date puţinele lui veşminte arhiereşti şi obiectele sale personale. Îşi exprimă mulţumirea şi recunoştinţa faţă de rudele, binefăcătorii şi colaboratorii săi. Pe urmă, îşi cere iertare de la cei pe care s-a întâmplat să îi mâhnească şi îi iartă „din inimă” pe toți cei ce l-au întristat. Îşi încheie testamentul astfel:

„Din adâncul inimii dau glas recunoştinţei neţărmurite faţă de Dumnezeul nostru Cel în Treime, pentru faptul că sunt creştin-ortodox din părinţi creştini-ortodocşi şi că m-a cinstit cu înalta vrednicie a harului arhieresc, încredințându-mi mie, cel prea mic, păstorirea poporului Său binecredincios şi ales. Îi rog stăruitor pe episcopi să trimită ca succesor al meu un bărbat plin de credinţă şi de Duhul Sfânt, care să îndrepte lipsurile mele şi să se numere în ceata episcopilor din Rai. Amin.

Mila lui Dumnezeu să mă însoţească la ieşirea mea din această lume deşartă”.

Boala lui, care a durat șapte luni, a fost dureroasă, el însuşi, după pilda lui Hristos, ajungând la deplina deşertare de sine. Fiindcă în toată viaţa lui i-a cinstit pe mucenici, a fost chemat la apusul vieții să trăiască în parte mucenicia lor. Şi a făcut-o cu credinţă neclătinată în Dumnezeu, cu îndelungă-răbdare şi cuvioșie, știind „că cine Îl iubește pe Dumnezeu, iubește și durerea”, după cuvântul Sfântului Maxim Mărturisitorul, fiindcă prin durere se îndreaptă firea noastră căzută şi pătimașă.

Când omul este lipsit de orice sprijin şi putere din afară, când simte că i se apropie moartea, atunci se descoperă lumea lui lăuntrică cu toate aspectele ei bune și rele. La el, boala a arătat înălțimea trăirii lui ascetice, până atunci tăinuită cu grijă.

A trăit ca om al lui Dumnezeu şi a adormit ca un ascet cuvios, săvârşindu-se întru Domnul. Aceasta o arată cuvintele ce izvorau din durerea trupească şi din adâncul deșertării de sine la care ajunsese.

Slăvea neîncetat pe Dumnezeu pentru boală, se ruga să se facă voia Lui. Își arăta recunoștința față de cei ce-l slujeau. Îşi arăta în felurite chipuri dragostea faţă de toţi. Se smerea peste măsură, prihănindu-se pe sine pentru toate. Avea trezvie până şi în cel mai profund somn, deoarece, după mărturia Sfântului Sofronie de la Essex, care l-a vizitat la spitalul din Londra, trăsătura definitorie a adevăratului monah eremit care are rugăciunea minţii în inimă, este trezvia adâncă. În vremea bolii, sufletul său curat simțea cercetarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu Prusiótissa şi îi aducea cântări de laudă. Strălucirea chipului său arăta că se învrednicise de dumnezeieşti daruri. Inima îi era liniştită, chipul - paşnic, mintea - îndreptată spre Dumnezeu. Ieşirea lui din această viaţă a fost cale către viaţa veșnică. Spunea: „Nu-mi pasă de boală. Să fiu sfânt şi cu un singur picior sau cu un singur ochi”. Acest cuvânt dovedește sfințenia lui!

Printr-o asemenea întâmpinare cuvioasă a bolii şi a morţii, ieşirea lui din această lume a fost și ea cuvioasă şi biruitoare. Clipa ieșirii sufletului său din trup, în salonul spitalului din Atena, a fost o slujbă cerească. El răsufla cu greu, dar era liniştit, iar cei prezenţi se rugau în inimă. Era atmosfera unei privegheri aghiorite în isihie. Se putea trăi „taina isihiei”, „tăcerea adâncă, slujba morţii”, precum scria Sfântul Grigorie Teologul despre adormirea surorii lui, Gorgonia.

La slujba de înmormântare au venit mulţime de episcopi, preoţi, monahi, teologi, autorități locale și regionale, prieteni şi cunoscuţi. Toţi au dat glas dragostei şi preţuirii lor pentru cel adormit. Unii plângeau în taină, în inimă, alţii, dimpotrivă, simțeau o bucurie pascală, iar alţii spuneau cu tristețe că nu avuseseră binecuvântarea să îl cunoască. Pururea-pomenitul Calinic tăinuise în chilia lui de episcop şi în cele mai dinlăuntru ale inimii sale tot avântul dragostei sale către Dânsul, toate mişcările tainice ale sufletului său iubitor de Dumnezeu.

8. „Sfânt purtător de semne”

La moartea - adormirea unui om se rupe legătura cu el la nivel biologic, nu îl mai putem auzi sau vedea, nu mai putem vorbi cu el. Dar când omul are harul Sfântului Duh, când este unit cu Hristos, ia naştere o altă legătură, duhovnicească. Trupul rămâne pe pământ şi devine un pol de atracție pentru oameni, iar Dumnezeu, de multe ori, lucrează minuni prin el. Sufletul omului, însă, se suie la Liturghia cerească, înălţând imne Dumnezeului Treimic. De aceea, prezenţa duhovnicească a celui adormit este chiar mai puternică, în virtutea unității dintre cele cereşti şi cele pământeşti, dintre îngeri şi oameni, dintre cei vii şi cei adormiţi. De altfel, una este Biserica, în cele două forme ale ei, văzută şi nevăzută.

Deși a adormit în Domnul, Mitropolitul Calinic nu i-a părăsit pe cei care l-au cunoscut şi l-au iubit. Mormântul lui a devenit un loc de rugăciune, unde mereu pomenindu-l, credincioșii îi cer ajutorul. Candela de la mormântul lui a rămas nestinsă de treizeci și șase de ani, dând mărturie despre dragostea pe care i-o poartă oamenii. Creștinii îi cer tot mai mult ajutorul în rugăciune, iar semnele prezenței lui sunt limpezi pentru toți.

Pururea-pomenitul Calinic se arată oamenilor în somn, îi mângâie şi îi întăreşte, îi ocroteşte de tot răul, îi vindecă de bolile lor, îi sprijină în lupta lor. Se bucură de bucuria lor și suferă alături de ei în durerea lor. O femeie dă mărturie că i s-a arătat în somn și că „îi strălucea chipul ca lumina zilei”, iar după aceasta „s-a vindecat de hemiplegie”. Cineva mărturisea: „Vreme de cincisprezece ani am avut dureri cumplite de cap, de care m-a vindecat.” Altcineva spunea: „M-am dus la mormânt, m-am închinat şi, o, minune! Durerea a început să mă lase.”

Foarte multe sunt semnele prezenţei lui, se fac multe tămăduiri de boli trupești. Însă săvârșește și alte minuni: prin cuvântul său puternic naște oameni din nou. În Sfânta Scriptură sunt numite „minuni” tămăduirile de boli duhovniceşti, adică iertarea păcatelor, câtă vreme tămăduirile de boli trupeşti sunt numite „semne”, în înțelesul că sunt dovezi ale lucrării lui Dumnezeu prin sfinţi. Hristos a spus slăbănogului: „Fiule, iertate sunt păcatele tale” (Matei 9: 2). Aceasta este, de fapt, adevărata minune, iar ei îi urmează semnul, adică prezenţa Fiului lui Dumnezeu: „Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta” (Matei 9: 6).

Multe minuni şi semne s-au făcut de către fericitul Mitropolit Calinic şi în timpul vieții, şi după adormirea sa cuvioasă. Le povestesc cunoscuții lui şi cei care l-au chemat în rugăciune, iar ele au fost consemnate în cărţile scrise despre el. Aceasta este urmarea vieţii sale sfinţite.

Petrecerea lui cuvioasă, inima curată, rugăciunea fierbinte, cu care tămăduia şi demonizaţi, i-a făcut şi pe demoni să se teamă de el şi să îl lupte în toată viaţa sa. El, însă, cu puterea lui Hristos a rămas netulburat. În pofida greutăţilor şi a problemelor, el a rămas cu pace, rugător, răbdător. Încă de pe când era preot, rugăciunea lui avea multă putere şi a izbăvit oameni de duhurile cele viclene care îi stăpâneau. Rugăciunea trebuie să aibă putere pentru a izgoni demoni. Nu este vorba numai de izbăvirea sufletului de patimi, ci şi de slobozirea trupurilor de sub stăpânirea diavolilor, când ei pun stăpânire şi pe fortăreaţa omului, adică pe creier, şi vorbesc prin ei, după cuvântul Sfântului Grigorie Palama. Cu puterea rugăciunii sale, Sfântul Calinic scotea diavolii din oameni. Aceasta este esența și lucrarea Apostolilor şi a succesorilor lor după cuvântul lui Hristos: „Le vor urma semne ca acestea: în numele Meu, demoni vor izgoni” (Matei 16: 17).

Mitropolitul Iacov al Argolidei povestește că odată, când citea exorcisme la două fete demonizate, diavolul urla şi „mărturisea” că îl ardea prezenţa lui Calinic, care strălucea în acel ceas în Lumină. Demonul mai mărturisea că fusese izgonit dintr-un tânăr de către Calinic pe când acesta încă trăia, şi că el se sfinţise cu „portofelul lui găurit” şi cu dragostea sa pentru semeni. Această mărturie vrednică adeverește sfinţenia lui Calinic. Nu este vorba despre o mărturie a demonilor, ci de cea a unui episcop binecuvântat, a pururea-pomenitului Iacov al Argolidei.

9. Sfințenia, țelul omului

Țelul omului este sfințirea, adică împărtășirea de energia nezidită îndumnezeitoare a lui Dumnezeu, prin curățiri succesive și luminarea minții. Nu este o simplă stare morală, ci părtășia omului cu Dumnezeu. Dumnezeu poruncește: „Fiți sfinți, precum Eu sunt sfânt” (I Petru 1: 16). Apostolul Pavel spune că părinții trupești se îngrijesc de educația copiilor lor pentru scurtă vreme, în timp ce Dumnezeu îi învață pe creștini cum să se facă părtași sfințeniei Lui: „Pentru că ei, precum găseau cu cale, ne pedepseau pentru puţine zile, iar Acesta, spre folosul nostru, ca să ne împărtăşim de sfinţenia Lui” (Evrei 12: 10)

Toate câte le are Biserica, anume Sfintele Taine, învățătura, rugăciunea, asceza, țintesc spre sfințirea omului, spre „împărtășirea de sfințenia Lui” (Evrei 12: 10). De aceea primii creștini care trăiau într-o anumită Biserică, erau numiți „sfinți”, așa cum vedem în epistole. Apostolul Petru îndeamnă: „Ci, după Sfântul Care v-a chemat pe voi, fiţi şi voi înşivă sfinţi în toată petrecerea vieţii. Că scris este: Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt Sfânt.” (I Petru 1: 15-16).

Apostolii, când au hotărât să hirotonească diaconi, le-au cerut creștinilor să le arate șapte oameni potriviți, care să aibă două trăsături: să aibă o bună mărturie din partea comunității Bisericii („cu nume bun”) și să fie „plini de Duh Sfânt și de înțelepciune”. Ei au spus: „Drept aceea, fraţilor, căutaţi şapte bărbaţi dintre voi, cu nume bun, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune, pe care noi să-i rânduim la această slujbă” (Fapte 6: 3).

Țelul creștinului de a deveni sfânt nu este un „lux”, ci însuși scopul pentru care a fost zidit de către Dumnezeu și zidit din nou de către Hristos.

Cu harul lui Dumnezeu și prin propria-i strădanie cu mărime de suflet, și fericitul Mitropolit Calinic a atins sfințenia. Toți câți l-au cunoscut de aproape sau au citit viața lui vorbesc, fără a fi influențați de cineva, despre sfințenia lui.

10. Episcopi sfinți

În sinaxarul Bisericii, istoria bisericească vie care consemnează viețile sfinților, întâlnim sfinți de toate vârstele, care și-au încheiat viața biologică în chipuri diferite (fie că au avut o adormire cuvioasă, fie prin mucenicie) și care fac parte din toate cetele și categoriile de creștini. Aceasta înseamnă că printre sfinți se numără patriarhi, episcopi, preoți, diaconi, monahi, căsătoriți, necăsătoriți, adolescenți, copii, prunci. Nimeni nu este lipsit de marele privilegiu de a deveni sfânt, pentru că acesta este țelul omului.

În ultima vreme, la inițiativa Patriarhiei Ecumenice și, îndeosebi, a Patriarhului Ecumenic Bartolomeu, Biserica Ortodoxă a îmbogățit sinaxarul ei cu sfinți contemporani, ieromonahi și monahi, stele luminoase care strălucesc pe tăria Bisericii.

Există însă și episcopi străluciți și sfinți, printre care și Calinic al Edessei, în care harul sfințeniei se împletește cu arhieria. Dumnezeu le dă tuturor harul Său, îndeosebi episcopilor, pentru a-și putea împlini slujirea lor înaltă. Nu este cu putință să se sfințească doar monahi și ieromonahi. O asemenea mentalitate vădește lipsa unui cuget bisericesc.

Mi-a dăruit Dumnezeu să trăiesc lângă acest ierarh sfânt, să locuiesc vreme de cincisprezece ani alături de el în reședința episcopală a Sfintei Mitropolii de Edessa, Pella și Almopia, ca și când m-aș fi aflat într-o colibă a unui schit din Sfântul Munte. Păstrez în amintire multe întâmplări. Am avut binecuvântarea să îi fiu aproape în răstimpul bolii, să fiu martor al propriei lui Golgote, să îl îngrijesc ca infirmier, să își deschidă inima înaintea mea, să îl văd pe cuviosul ascet cum avea de-a pururi pomenirea lui Dumnezeu și rugăciune neîncetată, să văd cum se manifestă trezvia și pe durata somnului. M-am încredințat de curăția inimii și a trupului său, de faptul că a ajuns măsura marilor asceți. M-am învrednicit să văd în persoana lui o filocalie vie, un pateric viu, o evanghelie întruchipată, și să dau mărturie despre sfințenia lui.

Lângă el am trăit dragostea întru Hristos și libertatea. Din primele zile când am mers la Edessa mi-a dat să citesc „Carte foarte folositoare de suflet” a Sfântului Nicodim Aghioritul, iar mai târziu m-a îndemnat să citesc „Eortodromionul” Sfântului Nicodim. Prin aceasta îmi arăta cum voia să fie ieromonahii. Într-o mare măsură acestui lucru se datorează și dragostea mea pentru tradiția isihastă, pentru rugăciune, pentru Sfântul Munte și faptul că țineam legătura cu Sfântul Paisie și cu Sfântul Sofronie de la Essex, iar el se bucura nespus pentru aceste căutări ale mele.

Fericitul Calinic nu este doar un episcop ascet, ci este un episcop sfânt. Toți câți l-au cunoscut, în măsuri diferite, și au scris despre el, dau mărturie despre sfințenia lui. Însuși Mitropolitul Ioil al Edessei, Pellei și Almopiei, care în timpul vieții fericitului Calinic era predicator în eparhia lui și colaborator apropiat, și-a exprimat de multe ori părerea că predecesorul său este sfânt. Înaltpreasfinția sa a alcătuit şi slujba, paraclisul și acatistul lui. Sunt și alții care i-au alcătuit slujbe în care au zugrăvit chipul lui.

M-am învrednicit să-i fiu cel mai apropiat om cât timp a fost mitropolit în Edessa. Mărturisesc că nu îmi pot aminti nimic negativ din viața lui, de vreme ce toate purtările sale aveau mireasma sfințeniei. În mod cert pot spune că localitățile Thermo și Sitaralona, satul lui, regiunea Etolo-Akarnania, Edessa și întreaga Biserică au dobândit o personalitate cuvioasă și sfințită, un episcop sfânt care strălucește în Biserica cerească și prin canonizarea lui strălucește acum și asupra Bisericii văzute.

Când îl priveai pe Mitropolitul Calinic al Edessei, mai ales la Dumnezeiasca Liturghie, era precum o „icoană vie”, așa cum bine a observat cineva. Și după fericitul Părinte Epifanie Theodoropulos, el a fost „un chip cuvios al Bisericii Greciei”, „a slăvit în toată viața sa Numele lui Dumnezeu, făcând cinste, precum puțini au reușit, Bisericii Ortodoxe”, „a avut o viață și o adormire cuvioasă”. Și Sfântul Paisie Aghioritul îl caracterizează drept „un episcop sfânt”. După mărturia fiului său duhovnicesc, ieromonahul Paisie, Sfântul „mult îl cinstea pe Calinic pentru evlavia și dragostea lui pentru Biserică. Îl numea «episcop sfânt» și spunea că până la acel moment nu mai văzuse vreun alt episcop precum Calinic”.

Să avem binecuvântarea și mijlocirile Sfântului Ierarh Calinic, Mitropolitul Edessei, Pellei și Almopiei, care a răsărit de curând pe cerul  Bisericii lui Hristos.

iulie 2020

[1] În limba greacă καλλίνικος înseamnă „bun-biruitor”. (n. trad.)

[2] În Biserica Greciei, protosinghelul este un arhimandrit, cel dintâi între consilierii ierarhului locului, numit de el, care conduce biroul administrativ a mitropoliei și, la nevoie, îl înlocuiește pe episcop în îndatoririle lui administrative, conform îndrumărilor primite de la acesta. (n. trad.)

[3] Palatul Zappeio, situat în centrul Atenei, o clădire neoclasică de dimensiuni impresionante, construită în secolul al XIX-lea, prin care se dorea să fie pusă în valoare cultura antică grecească. În timpul ocupației germane, a servit ca spital, depozit și cazarmă. (n. trad.)

[4] Numele de mirean al Sfântului Calinic. (n. trad.)